Uneori, la Șureanu plouă cu săptămânile. Ca-n Asia, când musonii lovesc coasta Indiei și obligă orice formă de viață să se ghemuiască în adăposturi. Plouă, varsă, inundă, lacurile și râurile se umflă și dau pe dinafară. Și, totuși, e frumos. De fapt, nu se poate să nu-ți placă: întinderile de pajiști, la peste 2.000 m altitudine, îți vor ține de urât pe ploaie, iar un binoclu ar fi mană cerească în acele clipe.
În plus, oricât ai vrea să stai în cabană sau în mașină, privind ploaia de sub acoperiș sau prin parbriz, nu te vei abține. Vei ieși și vei înfrunta stropii, dintr-un motiv banal: ținutul ăsta e pur și simplu irezistibil.
I se mai spune, printre altele, Elveția Estului – o „poreclă” câștigată pentru frumusețea incontestabilă a zonelor sale, numite, nu întâmplător, idilic (Poarta Raiului, Valea Frumoasei, etc.), dar și pentru numărul mare de priveliști verzi, care par neatinse de om. Exact ca în Alpi. Sigur, e doar o impresie; gălăgia grătarelor, haosul urbanistic din Luncile Prigoanei, zgomotul drujbelor și camioanele cu lemn sănătos care coboară zilnic pe Transalpina îți aduc aminte că mâna omului a „umblat” și aici. Cu toate astea, Șureanu pare, în mod miraculos, neatins de om. Are felul său de a părea pur, de a te face să crezi că doar dincolo de Șureanu e omul. Că, aici, e un fel de insulă de puritate, înconjurată de un ocean de intervenții umane.
Intimitate, dinamism, splendoare. Sunt trei dintre atuu-rile oricărui peisaj din Șureanu, în comparație cu care ceilalți munți ai României trec ireversibil pe locul II. Nu e un enunț de marketing, nici exagerare jurnalistică, ci constatarea multora care au călătorit ani de zile prin Carpați, în căutare de regiuni virgine, neafectate de om și care, în clipa în care au ajuns în Șureanu, au avut revelația că aici e un mic rai. Un rai cu lacuri, vârfuri și cărări. Iată-le.
Apa e profunzime, întindere, intimitate, apa e forță și punere în mișcare. Există o fascinație aparte, întocmai ca pentru locurile exotice, pe care apele de munte o exercită asupra orășeanului. Chiar și în cazul în care, prin absurd, toate lacurile din lume ar fi la fel între ele, identice, turistul nu ar ține cont și le-ar considera, în continuare, unice. Inconfundabile. Iată de ce drumul care urcă la Șureanu – drum care trece pe lângă patru lacuri de acumulare, pentru ca, la final, să se încheie cu Iezerul Șureanu – e tot ce poate fi mai ademenitor pentru ochiul turistului contemporan. De fapt, privind „filmul” călătoriei spre Șureanu, Transalpina este, în esență, drumul lacurilor. Al digurilor care stăvilesc întinderi mari de ape și care oferă, poate, cele mai bune puncte de belvedere din Carpați. Distincte ca suprafață, ca formă, ca număr de brațe prelungite adânc în pădure, ca niște golfuri, cele patru lacuri (de la Petreşti, Căpâlna, Tău şi Oaşa) se diferențiază mai ales cromatic. Iar acest lucru, pentru fotografi, e fundamental. În timp ce lacul Tău, de pildă, e un verzui închis, cu luciu întotdeauna neted, ca și când în acele locuri n-ar fi niciodată vânt, lacul Oașa e de un albastru oceanic, cu valuri înalte. La fel, lacurile de la Căpâlna și Petrești, mai puțin adânci, au nuanțe de albastru-maro întunecat, oglindind dealurile argiloase dimprejur.
Cât despre al cincilea lac – Iezerul Șureanu –, asupra căruia există o veche percepție de axis mundi în Munții Șureanu, am putea afirma superlativul: pentru Șureanu, iezerul e ceea ce Notre Dame e pentru Paris. Un singur minut petrecut pe malul acestui lac verde-azuriu va fi de ajuns ca să înțelegi spiritul întregii zone, definit prin sălbăticie, adâncime, limpezime. I se spune, de altfel, „lacul fără fund”, însă nu pentru că n-ar avea. Ba chiar se pot vedea, de pe cărarea care urcă pe Șureanu, bolovanii de pe fund. E „fără fund” întrucât, deocamdată, adâncimea izvoarelor subterane ce îl alimentează n-a fost încă măsurată de mâini omenești. Priveliștile pe care le oferă, însă – căci nu există alte puncte forte ale iezerului –, depășesc orice noțiune de pitoresc și rafinament, chiar dacă experiența ta turistică îți garantează că nimic nu te mai poate surprinde.
Ca orice lanț montan înalt, vast, cu zăpezi permanente pe alocuri, cu cabane rare și doi-trei oameni pe kilometru pătrat, Munții Șureanu înseamnă o mulțime de vârfuri ascunse în nori, cu ierburi pitice și stânci din loc în loc. Șureanu, Pătru, Bătrâna, Cârpa, Canciu, Fetița, Pârva – toate, dar indiscutabil toate vârfurile din Șureanu sunt ceea ce ți-ai imagina ca fiind „muntele clasic”: statură înaltă, lată, domoală ca și culmile mici dimprejur, dar mult mai mare decât ele, întocmai cum e ursoaica între pui. Indiferent pe care vârf te-ai încumeta să urci – în condițiile în care „urcare” înseamnă, aici, nu escaladă și corzi de alpinist, ci urcuș lent, de durată, epuizant –, Munții Șureanu sunt teribil de înșelători. Deși creează iluzia de munte abordabil în orice condiții și la orice oră, urcarea pe aceste vârfuri e o cutezanță pe care și-o va permite doar turistul cu plămâni buni.
Șureanu și Pătru, ambele cu altitudini de peste 2.000 m, corespund modelului de mai sus. Sunt vârfuri aparent blânde și primitoare, ca și când, odată ce te-ai porni la drum, ai ajunge sus într-o clipită. Șureanu, pe de o parte, e masivul abrupt, bolovănos, cu cărări o mie, încrucișate sub ierburi aspre. E muntele imposibil de parcurs fără pauze; istovitor la urcare, dar mai ales la coborâre, Vârful Șureanu răsplătește ochiul turistului, în schimb, cu priveliștile îndepărtate ale Munții Bucegi, Parâng, Cindrel și Retezat. Pe de altă parte, Vârful lui Pătru e, probabil, de câteva ori mai amăgitor. De oriunde l-ai privi, pare o culme, ușor de cucerit într-o plimbare. Realitatea, însă, acordă Vârfului lui Pătru statutul de Goliat terifiant, dar care ar putea fi cucerit de către aproape oricine, din moment ce reușesc bicicliștii...
Din pământ, din lut sau din rădăcini de copac. Din ace de brad sau din crengi uscate. Din mușchi sau din ierburi. Cărările din Șureanu, indiferent cum le vei găsi în pădure, sunt toate la fel. Toate te duc sus, spre vârfuri, dincolo de ultimii brazi, acolo unde panoramele se aștern, supus, sub picioare. Că vorbim de cele patru ore de traseu dintre Cabana Șureanu și lacul Oașa, sau de cele 17 ore de traseu de la Cugir, pe Râul Mic, până la Cabana Șureanu, potecile sunt practicabile tot timpul anului. Iar când nu e așa, înseamnă că e iarnă și nu ai nici o șansă să umbli pe ele fără schiuri de tură sau rachete de zăpadă în picioare.
Unul dintre cele mai vaste și odihnitoare spații din Șureanu e Valea Frumoasei, pe granița dintre județele Alba și Sibiu. E un loc atât de pictural, încât însuși romancierul Sadoveanu a căutat în fel și chip să-l povestească, să-l „dea” mai departe celor ce nu l-au văzut. Într-un cuvânt, Valea Frumoasei e o întindere de poieni, udate de apa râului Frumoasa. De fapt, secretul splendorilor de acolo se află în felul în care acest râu de munte – încărcat de păstrăv și aflat, în mod incredibil, la același nivel cu drumul – deschide și închide pajiștile prin șerpuirile lui. E o împăcare deplină între apă și iarbă, între apă și copac, iar cărările din Valea Frumoasei fac ca orice disconfort citadin să se evapore, aici. Dacă e vreun rai al turistului, alcătuit doar din verdeață și apă, atunci el are un nume: Valea Frumoasei, ținut al popasului, al cortului.
Alte zone, bogate la rândul lor în poteci fantastic de frumoase, pornesc din Poarta Raiului, aproape de Iezerul Șureanu și Valea Cugirului. Aici, numele într-adevăr își merită atributul, fiind o zonă de mici paradisuri cu păduri de molid, care își coboară cetinile atât de mult peste cărare, încât trebuie să le ferești cu mâna ca să poți trece. E o zonă de codru des, umbros, cu poteci din rădăcini, ca niște trepte, cu băncuțe și măsuțe atât de vechi și de scorojite, încât parcă ar fi acolo de la începutul lumii.
Pasul Tărtărău – Vârful lui Pătru – Curmătura Şureanu – Cabana Şureanu
Timp de mers: 3 ore și jumătate
Sezonalitate: traseul e practicabil tot timpul anului (iarna e indicat doar schiorilor antrenați)
Marcaj: BA (bandă albastră)
Cugir – Cătunul Prihodişte – Cabana Prislop – Muntele Lupşa – Muntele NăsĂpişte – Muntele Sîpcea – Muntele Bătrâna – Şinca (până la traseul TR)
Timp de mers: 4-5 ore
Sezonalitate: traseul e practicabil tot timpul anului (iarna e indicat doar schiorilor antrenați)
Marcaj: PR (punct roșu)
Cugir – Râul Mic – Arieş – Cabana Prislop – Muntele Lupşa – Culmea Certezului – Muntele Pîrva – sub Vârful Şureanu – Cabana Şureanu
Timp de mers: 17 ore
Sezonalitate: traseul e practicabil tot timpul anului (iarna e indicat doar schiorilor antrenați)
Marcaj: TR (triunghi roșu)
Cabana Şureanu – Poarta Raiului – Spinarea Căţele – Luncile Prigoanei – Muntele Fetiţa – Lacul Oaşa
Timp de mers: 3 ore și jumătate
Sezonalitate: traseul e practicabil tot timpul anului (iarna e indicat doar schiorilor antrenați)
Marcaj: CR (cruce roșie)
