CETĂȚI

Există, în Munții Șureanu, încă o lume – întocmai ca cea a mănăstirilor – care nu se vede de la șosea. O lume a cetăților, ghemuite între munți, departe de aglomerația Transalpinei. Vorbim, însă, despre resturi de cetăți, de bucăți de ziduri, de rămășițe care trădează grandoarea de altădată a fortificațiilor și care, prin ierburile care au crescut peste ele, transmit o stranietate greu de pus în cuvinte. Doar fotografiile pot să o exprime.

Pentru turistul de rând, pentru care o cetate înseamnă obligatoriu ziduri compacte, creneluri și turnuri cu steguleț în vârf, aceste resturi de cetăți pot să nu conteze prea mult. Pentru iubitorul de istorie, însă, cât mai ales pentru fotograf, toată această adunătură de rămășițe înseamnă aur curat. Iată, în continuare, patru fortificații de pe Valea Sebeșului, perfect reprezentative pentru identitatea ținutului pe nume Șureanu. Reprezentative ca istorie, peisaj și potențial fotografiabil.

Petrești, satul cu care încep primele dealuri ale Munților Șureanu, găzduiește una dintre cele mai bizare și, putem spune, ispititoare cetăți din Ardeal. Sat săsesc, cu origini în neolitic – zona e celebră în arheologie grație vestigiilor de ceramică pictată, identificată drept „cultura Petrești” –, Petreștiul a fost atestat documentar în 1309. Iar cetatea pe care o deține a fost clădită în secolele XIV și XV, având rol de apărare în vreme de război și, ca în cazul multor fortificații săsești, de adăpost pentru alimente.

Monumentul cuprinde ruinele unei bazilici romanice, un cimitir evanghelic și fragmente din zidurile care împrejmuiesc cimitirul. Cetatea, însă, e fascinantă exclusiv ca peisaj de ruine: un turn înalt, bucăți diforme de ziduri și pietre funerare, toate năpădite de iederă. De altfel, în contrast cu simetria cetății, decorul de vegetație sălbatică creează, aici, un contrapunct de vitalitate, animând tabloul sobru al acestui ansamblu sec de ziduri. Iar când spuneam că cetatea e o ispită, ne referim la faptul că orice fotograf, văzând-o de departe, va fi tentat s-o pozeze. Aici, nu mai e nevoie de lumină perfectă, cer albastru sau anotimp prielnic: resturile cetății, bizare prin excelență, fac ca orice poză să devină fotografie.

Acces: Alba Iulia – Sebeș (DN 1) – Petrești (DN 67 C). Distanță față de Alba Iulia: 20 km

Ruine medievale există, de asemenea, la Săsciori, nu departe de Petrești, pe una dintre cele mai înalte culmi de lângă șosea. Urcarea nu e dificilă și nu durează, nici măcar pentru turistul neechipat. Dar este încă una dintre cetățile medievale care, grație stranietății lor terifiante, par să fie de la capătul pământului. Și e cu atât mai bizar statutul cetății, cu cât a fost abandonată încă din secolul al XVI-lea de către stăpânii săi, la doar 200 de ani după ce o construiseră, nu înainte de a o distruge, pentru a nu putea fi utilizată de către invadatori. Se întâmpla aceasta întrucât fortificația, situată pe un vârf de deal înalt, nu mai prezenta interes pentru comunitatea săsească din acel ținut, care preferau, ca apărare, zonele joase.

Totodată, se presupune că postul de pază de la Săsciori a fost mutat în apropiere, la Loman, fiind concretizat printr-o construcție de lemn, ale cărei urme au dispărut. Iată de ce, distrusă și părăsită de peste cinci secole, cetatea de la Săsciori este, azi, un loc în totalitate pustiu, care cel mai bine s-ar încadra în fotografii abstracte. I se pot, totuși, descifra proporțiile de odinioară, și anume forma ovală, zidurile groase și joase, precum și două turnuri.

Din toate se mai păstrează fragmente, bucăți de scări și de portaluri, șanțuri și valuri de pământ. Cert este că, în pofida aspectului coșmaresc, dealul cetății e un bun punct de belvedere înspre Munții Șureanu, care, prin aceste cetăți, asigurau linia de apărare din sudul Transilvaniei.

Acces: Alba Iulia – Sebeș (DN 1) – Săsciori (DN 67 C). Distanță față de Alba Iulia: 26 km

O altă cetate cu istorie tulbure, de care puțini au auzit și pe care chiar și mai puțini au văzut-o, fiind aproape de nedepistat inclusiv cu ochiul liber, este cetatea de pământ din Laz, lângă Săsciori. Oamenii locului îi spun „Cetățeaua” de pe Gărgălău, fiind situată pe vârful Dealului Ghergheleu, de pe malul drept al râului Sebeș. Este o cetate alcătuită exclusiv din valuri de pământ și, deși s-au efectuat săpături arheologice în zonă, dovezi clare nu s-au găsit. În consecință, concluziile specialiștilor diferă.

Pe de o parte, s-a constatat că cetatea ar exista din secolele VIII-IX, argumentul de datare fiind caracterul slav al fortificației, deducându-se de aici și posibila existență a unei populații româno-slave. Pe de altă parte, se crede că cetatea ar fi fost clădită în secolele XIII-XIV, întrucât structura sa – construcție militară fără zid de piatră – este similară multor construcții din acea perioadă.

Acces: Alba Iulia – Sebeș (DN 1) – Laz (DN 67 C). Distanță față de Alba Iulia: 28 km

Un incendiu în timpul războiului daco-roman din anul 106 și două milenii și-au pus amprenta peste cetatea dacică de la Căpâlna. Zidurile ei, nicidecum spectaculoase, ba chiar pitice în raport cu cele de la Petrești și Săsciori, „cântăresc”, însă, mult mai greu. În comparație cu oricare altă fortificație de pe Valea Sebeșului, Căpâlna este, de fapt, numele de cetate care a trecut granițele țării și care a consacrat, alături de Sarmizegetusa, Munții Șureanu ca ținut esențialmente istoric. Aflată pe lista patrimoniului mondial UNESCO, ca fortificație inclusă în rețeaua de apărare a Daciei, cetatea de la Căpâlna este cel mai important obiectiv de patrimoniu dacic din județul Alba. A fost clădită, cel mai probabil, din ordinul regelui Burebista, în secolul I î.Hr., fiind un punct strategic în apărarea accesului spre Sarmizegetusa (aflată, la rândul ei, în Munții Șureanu). Avea un perimetru de 280 m, două centuri de ziduri și trei turnuri, precum și șanțuri de apărare cu adâncimi variabile, grupate într-un platou oval. Cetatea era, totodată, centru tribal, dovadă stând tezaurul de vestigii descoperit – vase ceramice, vase de sticlă, scripeți, piese metalice de îmbrăcăminte, pinteni, pumnale, vârfuri de sulițe și săgeți. În prezent, cetatea de la Căpâlna e o umbră a ceea ce era în antichitate; resturile de ziduri, ca niște colți de piatră, pot să impresioneze sau nu ochiul profanului. Este, însă, o certitudine că viața dacilor era, aici, mult mai dinamică decât viața plină de lipsuri pe care o duc, azi, bătrânii locuitori ai colibelor răsfirate, din imediata vecinătate a cetății.

Așa cum spuneam, cetatea e o ruină. O ruină spre care drumul prin pădure, cu urcușurile lui epuizante, seamănă mai mult cu probele inițiatice din basmele de altădată. Așa că, dacă cumva îți imaginai că te așteaptă o cetate clasică, cu metereze, cu stegulețe și ziduri înalte, vei fi dezamăgit. La Căpâlna, ceea ce îți atrage privirea sunt resturile de cetate, a căror bătrâneţe tihnită par să poarte în ele duhul unor secole trecute. Azi e pustiu acolo, fiindcă nu mai trece decât vântul, care scutură iarba crescută obraznic pe ziduri. Dar e un loc perfect pentru turistul care înțelege istorie și pentru fotograful care apreciază ruinele.

Acces: Alba Iulia – Sebeș (DN 1) – Căpâlna (DN 67 C). Distanță față de Alba Iulia: 35 km

Descrierea accesului: la ieşire din satul Căpâlna înspre Șugag, după pod, un indicator arată la dreapta drumul spre cetatea dacică de la Căpâlna, sit UNESCO. Singurul punct de acces este un drumeag şerpuitor, printre casele localnicilor, drum care, odinioară, o făcea mai uşor de apărat. Traseul de urcare spre cetate se face la pas, prin pădure, şi este semnalizat prin indicatoare şi marcaj pe copaci. Lungimea totală a traseului nu depăşeşte 2 km.