MĂNĂSTIRI

Un drum de țară, brazi de jur-împrejur, sunet de toacă și câțiva oameni pe cale, cu flori în mână. E ceea ce vei vedea în orice Duminică sau zi de sărbătoare, pe drumurile care duc la mănăstirile ortodoxe din Șureanu și care, abrupte fiind, îi pun la încercare pe toți cei ce vor să le urce.

De fapt am putea spune, fără exagerări jurnalistice, că drumul anevoios către mănăstiri dobândește calitatea de drum existențial, în buna tradiție a inițierilor spirituale, care implică ruperea de profan și apropierea de sacru. Oașa, Țețu, Afteia, Călene și Măgura sunt numele celor cinci mănăstiri din Șureanu, a căror situare pe vârf de colină, la capătul unei poteci, le face să corespundă ideii „clasice” de mănăstire: sus pe deal, departe de ultimele case, departe de gălăgii urbane.

Fiind, deci, refugiu, fiecare dintre cele cinci mănăstiri fac ca Munții Șureanu să devină, într-un fel, munți duhovnicești. De altfel, va fi imposibil ca, atunci când le vei auzi clopotele, să nu te simți smuls din prezent și dus într-un trecut mistic, în care nici un detaliu contemporan n-are acces. Un trecut vag, ce-i drept, dar care confirmă din nou acea primordialitate din Șureanu, despre care vorbeam la începutul capitolului.

Oașa este, fără îndoială, cel mai sonor nume din Șureanu. Poate pentru că e pe malul lacului cu același nume, pe lângă care trece celebra Transalpina, poate pentru că e ctitorită de Mihail Sadoveanu și Ionel Pop, în 1936, poate pentru că mănăstirea în sine a devenit un punct de referință în monahismul românesc, începând cu 1990, anul sfințirii ei ca mănăstire. Cert e că, înainte cu mult timp ca Transalpina să existe și înainte cu mult timp ca mănăstirea să fie vestită, Oașa fusese dintotdeauna ceea ce este și azi: un loc ferit de lume. Sau, altfel zis, un loc mai aproape de cer.

Nici turismul Transalpinei și nici îmbulzeala pelerinilor n-au reușit să tulbure tihna de dincolo de poarta de lemn cioplit a mănăstirii. E spațiul arhaic prin excelență, care încremenește timpul în mod anistoric: icoane făcătoare de minuni, lângă altar; copii, adulți și bătrâni, îmbrăcați cu toții în straie populare la slujbă; seri duhovnicești la lumină de lămpaș; muncă și rugăciune de dimineața până noaptea, dusă de obștea călugărilor întocmai ca în Athos. Oașa este, pentru sufletul celor ce i-au călcat pragul, un loc cu binecuvântări.

De acea blândețe creștină nesimulată de care vorbesc îndeobşte poveştile cu tâlc ale Patericului te convingi stând de vorbă cu oricare dintre frații monahi de la Oașa. Dar în special cu starețul Iustin Miron, călugărul de la care aflăm că obștea de la Oașa este alcătuită din monahi păstoriți de însuși Teofil Părăian, vestitul duhovnic de la Sâmbăta, adormit întru Domnul. Urmele marelui părinte sunt, așadar, pretutindeni în mănăstire, astfel că, pentru cei care au avut bucuria de a-l cunoaște, o simplă vizită la Oașa va însemna mult. Nu mai puțin contează faptul că monahii „de la Fetița”, cum i se mai spune mănăstirii, sunt oameni cu carte, deloc străini de ceea ce se întâmplă în lume, în ciuda prejudecăților noastre pripite la vederea hainelor lor negre, a bărbilor lungi, a privirii plecate în pământ. Sunt intelectuali veritabili, iar dovadă stau saloanele lor teologice, organizate de obicei în lungile seri de iarnă, când se face studiu biblic. Nimic mai plăcut într-o seară geroasă. Oricine e bine primit.

Acces: Alba Iulia – Sebeș (DN 1) – Șugag – lacul Oașa (DN 67 C) – mănăstirea Oașa (DJ 704). Distanță față de Alba Iulia: 75 km.

Descrierea accesului: din șoseaua Transalpina (DN 67 C) care pornește din Sebeș, faci dreapta la barajul Oașa pe lângă lac, pe DJ 704 și continui 2 km până la mănăstire, care se află lângă drum.

Poartă de lemn și parfum de scândură veche vei găsi și la Țețu (zis „Țăț”), schitul de pe Valea Mirașului. Doar că, aici, locurile sunt atât de pustii și de rar umblate, încât solitudinea devine prezență, iar apropierea de Dumnezeu, certitudine. E locul într-adevăr rupt de lume, care-și confirmă izolarea prin atmosfera bătrânească, plină de tăceri, fără cozi și aglomerații de pelerini. Aici, poți privi minute în șir curtea schitului, crezând că nu e nici țipenie de om, fără să observi că, de fapt, într-un colț al curții, e un călugăr bătrân, care muncește de ore bune prin grădină. Totul, aici, pare a fi în miniatură și totul respiră tihnă și nemișcare. Iar întâlnirea pe care, vrând-nevrând, o vei avea cu gazdele din mănăstire, va fi întocmai întâlnirea dintre bunici și nepoți. Bunătatea maicilor și a preotului-călugăr spune totul despre cum trebuie să fie un loc sfânt, iar lucrurile pe care ți le va spune, cu privire la istoria schitului Țețu, ți se vor părea poveste. Ele, însă, sunt realitate. Sau mai bine zis, sunt realitate privilegiată, și asta fiindcă momentul de naștere a schitului include un miracol, așa cum se întâmplă în cazul tuturor mănăstirilor.

Acces: Alba Iulia – Sebeș (DN 1) – Șugag – lacul Tău (DN 67 C) – mănăstirea Țețu (drum forestier). Distanță față de Alba Iulia: 69 km.

Descrierea accesului: din șoseaua Transalpina (DN 67 C), după ce treci de barajul lacului Tău, faci dreapta înainte de podul de lângă restaurant. Urmează 7 km de drum forestier până la indicatorul mănăstirii, de unde continui pe jos, prin pădure, pe versanul din dreapta. Există chiar o potecă special amenajată, cu balustradă de lemn, până sus. Atenție, însă, panta e abruptă iar urcușul poate fi foarte solicitant pentru turiștii fără rezistență fizică. În principiu, urcarea până la mănăstire durează aproximativ 30 de minute.

Afteia, de pe Valea Pianului, e mănăstirea care contează ca drum, ca peisaj, ca amplasare, ca oameni, ca tot ceea ce ne-am închipui că este, conform clișeului, „o mănăstire în creierii munților”. De pildă, accesul spre mănăstire, pe șoseaua care urcă în pădure, e modul ideal de ajungere la un loc sfânt. Drumul umbrit de arbori, răcoarea pădurii și așezarea mănăstirii pe vârf de deal – sunt detaliile care transformă drumul spre Afteia într-o călătorie, iar călătoria, într-o binecuvântare. Despre istoria mănăstirii nu se cunosc, însă, lucruri precise. Trecutul său confuz a fost recompus din informații culese fie din înscrisuri pe cărți vechi de rugăciune, pe icoane și pe clopot, fie din istorisirile călugărilor. Cert e că mănăstirea dăinuie, în aceste locuri, de șase secole, fiind clădită în semn de mulțumire lui Dumnezeu pentru victoria creștinilor asupra turcilor, din anul 1479. Distrusă, apoi, în 1788, pentru ca ulterior să fie reclădită în 1798, viața călugărească de la Afteia (denumită și mănăstirea Cioara) a cunoscut o lungă perioadă de întreruperi cicatrizante. Urmele trecutului, însă, nu se mai văd, azi. Azi, Afteia contează exclusiv ca refugiu, ca leac și evadare din cotidian.

Acces: Alba Iulia – Sebeș (DN 1) – Petrești (DN 67 C) – Răchita – Strungari (DJ 704 A) – mănăstirea Afteia (DC 181). Distanță față de Alba Iulia: 36 km.

Descrierea accesului: din satul Strungari, până la mănăstire, sunt 5 km de mers pe un drum parțial asfaltat, pe care îi poţi parcurge fie pe jos, în plimbare, fie cu maşina. Trebuie doar să fii foarte atent la şofat, fiindcă sunt multe porţiuni înguste, cu bolovani şi ochiuri de apă. Dar, odată ce ajungi pe plaiurile dinspre mănăstire, părăsind pădurea la peste 600 m înălţime, o vei zări pe vârful unui deal abrupt, într-un peisaj cu adevărat pitoresc.

Un alt schit, mai izolat chiar și decât Afteia și Țețu la un loc, este Călene. Situat lângă Cugir, orașul din care pleacă cea mai sălbatică variantă de urcare în Șureanu, Călene este, de altfel, aproape de Afteia. E de-a dreptul „peste dealuri”, între o mănăstire și cealaltă fiind doar două ore de mers pe cărări de munte. Porțile schitului s-au deschis în 1991, după ce o localnică și-a donat gospodăria și terenul pentru un viitor așezământ monahal. Răspunsul Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia a venit pe măsura dorinței pline de evlavie a femeii, dându-și acordul pentru înființarea schitului Călene, denumit astfel după satul din apropiere.

Acces: Alba Iulia – Sebeș (DN 1) – Cugir (DJ 704) – Călene (drum forestier). Distanță față de Alba Iulia: 47 km.

Ultimul, dar nu cel din urmă spațiu mănăstiresc care exprimă întru totul spiritul Munților Șureanu, e mănăstirea Măgura. Aflată pe granița între județele Alba și Sibiu, Măgura (adică deal mare, izolat) își ilustrează propriul nume: mănăstirea e pe o culme, în gol alpin, departe de cele mai îndepărtate colibe. E refugiul de atemporalitate pe care numai un asemenea tărâm sălbatic îl poate conține, iar fiecare minut petrecut aici e un câștig în plus de hodină, cum zic oamenii locului. E ținutul care își contrazice tranșant proximitățile, ținând cont că la mică distanță se află două comune vestite pentru opulența și, mai ales, pentru superlativele lor: Șugag, cea mai mare comună din județul Alba și Jina, cea mai întinsă și înaltă localitate compactă din România (32.980 ha, măsurând 40 km nord-sud). Iată de ce Măgura, mănăstire sfințită în 1999 după o trudă de ani de zile dusă de maicile de acolo, este ca o insulă de liniște într-un ocean de case boierești, care de care mai înalte și făloase.

Acces: Alba Iulia – Sebeș (DN 1) – Șugag (DN 67 C) – Dobra (DJ 106 E) – mănăstirea Măgura (drum forestier). Distanță față de Alba Iulia: 53 km.

Descrierea accesului: la ieșire din Șugag înspre lacul Tău, părăsești DN 67 C la stânga și continui prin satul Dobra. La prima bifurcație, faci dreapta pe un drum forestier care urcă la mănăstire (aflată de fapt în județul Sibiu, la mică distanță de granița cu județul Alba). În total, de la ieșirea din Șugag până la schit sunt 10 km.

În loc de încheiere: mănăstirile înseamnă rit, patrimoniu și, mai presus de orice, disciplină interioară. Unicul mod, pentru noi, de a simți acest puls monastic este de a accepta invitația celor din mănăstire de a lua parte la slujbe, de a mânca împreună cu ei, de a participa la rânduielile obștei de acolo și, de ce nu, de a petrece noaptea în chilii. E o formă de comuniune care implică, indiscutabil, acea ruptură de derizoriul lumii, pe care noi, cei din spatele birourilor, o visăm câteodată cu ochii deschiși.