NU-URILE ÎNCEPĂTORULUI

De obicei, pe pârtie nu se prea vorbește. Se schiază. În afară de „pe unde-o luăm acum?” și „nu vrei să-mi faci o poză?”, singurele fraze pe care ar trebui să le auzi la munte sunt cele ale schiurilor, când taie zăpada. Și, totuși, la schi se vorbește. Mult. De fapt, un singur cuvânt e repetat într-una, obsedant, ca o tortură japoneză și îl auzi de aproape, de departe, prin viscol, neștiind cine îl spune și de unde vine. Dar îl auzi. Cuvântul e „NU”.

De fapt, e „nu pot”, „nu vreau”, „nu înțeleg”, „nu merge”. Adică cele mai dese expresii pe care începătorii le spun din secunda în care clăparii le intră pentru prima oară în legăturile schiurilor. Zgomotul ăla de închidere, „clac”-ul ăla metalic e, practic, momentul în care îți dai seama că e pe bune și că, de acum înainte, nu mai pășești, ci aluneci. E altă față a vieții; o schimbare de macaz care, oricât ai fi de Mihai Viteazul și oricât sport ai fi făcut la viața ta, te sperie. Transpiri instant și uiți de toate. E un nivel psihologic de default, care întărește o veche realitate a muntelui: în fața schiului suntem toți egali. Avocați, șoferi, medici, electricieni, șomeri, experți PR etc. – toți tremură din genunchi ca niște viței nou-născuți și toți vor un singur lucru: să nu cadă.

Iată, în continuare, câteva tipuri de blocaje pe care, ca monitor, le-am studiat în timpul orelor de schi, la cursanți de diverse vârste. De regulă, blocajele sunt aceleași și se cam repetă, așa că mi-am cultivat răbdarea știind ce urmează după o replică precum „vai, Doamne, o să mor!” Dar m-am și crucit de multe ori, în sinea mea, străduindu-mă să par nesurprins... În fine.

E nu-ul celor care vor la mama și la tata. De obicei nu prea spun ei mare lucru; mai mult plâng decât vorbesc și ar fi bine, ca monitor, să lași jocul să curgă și să-ți pui mintea cu ei, altfel o să vorbești singur pe pârtie încercând să explici plugul. Blocajul micuțului este, practic, nu frica de sport, neștiind ce-i aia, ci frica de străin. Cei foarte mici nu fac un pas dacă părinții nu sunt acolo sau dacă nu-i văd măcar de la distanță, așa că, cel puțin la început, orele se fac în umbra lor.

Dacă sunt și alți copii în aceeași grupă de schi, lucrurile sunt simple; se încurajează unii pe alții, se îndeamnă la mișcare, apare imitația, emulația și, pas cu pas, învățarea. Cu copiii mai mărișori, de 5-6 ani, problemele apar pentru că, știind deja să vorbească (de fapt să răspundă înapoi și să zică răspicat „nu vreau și gata!”), folosesc libertatea pe care știu că o au. Nefiind încă la școală, n-au conștiința unei minime discipline față de străin și, deci, fac strict ce vor. Dacă nu le vorbești pe limba lor și nu le dai senzația că fac bine ce fac, orice ar face, direcționându-i apoi spre ceea ce vrei tu să facă, ai pierdut trenul.

E intervalul de vârstă pe care-l și-l doresc monitorii, pentru că e cel mai fertil teren de lucru. Copiii pricep, au mintea liberă de absolut orice, știu ce înseamnă un profesor, iar dacă acel profesor cu cască pe cap știe să le vorbească în cuvinte simple despre schi, orele vor fi o evoluție rapidă spre agrement și, de ce nu, spre performanță. Teoretic, e vârsta care n-ar trebui să cunoască eșecuri în schi. Dar și aici avem nu-uri. Mai puține decât la alte vârste, dar ele există și depind esențial de limbajul monitorului. Nu mai vorbim de talent psihologic, ca în cazul orelor cu copilași, ci de măiestrie a cuvântului.

Mai exact, de felul încurajant în care explici în cele mai simple vorbe frumusețea dificultății pentru fiecare pas de schi. Că e plug, ocolire, punctare, ridicare din căzătură, toate trebuie făcute întâi de monitor și, apoi, de monitor împreună cu copilul. E nivelul de reciprocitate rapidă, care se confundă în mod acceptat cu prietenia, fără ca asta să afecteze evoluția schiorului. Dacă, însă, monitorul face paradă de știință, lungește orele (și, deci, profitul...), n-are chef (și o mai și arată...), explică sec, urlă dictatorial (da, se practică!), copilul va aștepta, cuminte, să se termine ora. Dar va fi un inhibat pentru care sportul va însemna frustrare și efort inutil. Așa că nu-ul lui va fi, de cele mai multe ori, un „nu” interiorizat, ulterior orelor de schi, în timp ce monitorul își va număra banii.

Aici nu mai avem nici lacrimile celor mici, nici sfiala celor între 7-15. Aici e cheful de vorbă al tânărului care spune ceea ce gândește și (fiindcă vorbim de blocaje) care spune „nu” în cele mai variate feluri.

Blocajul vine, practic, dintr-o combinație de frustrări și neputințe fizice. Frustrări, pentru că omul nu vrea să învețe sau învață cu greu din moment ce a fost împins de la spate să o facă (de soțul/soția/iubitul/iubita care nu mai are răbdare cu el/ea și vrea să schieze în pace). E o categorie de cursanți pe care eu, unul, o numesc „categoria nevestelor expediate”. Totodată, vorbim de o puternică descurajare ori de câte ori tânărul încearcă să aplice teoria dată de monitor, dar vede că picioarele nu ascultă, frica îl paralizează iar viteza crește. Aici, rolul monitorului este de recuperator al încrederii; poate folosi un discurs matur, ușor exagerat ca stimulare, argumente motivaționale în mod declarat, ca să sublinieze tocmai planul de bătaie pe care cei doi (cursantul și monitorul) îl au de făcut pentru a depăși blocajul.

Cuvântul-cheie este, aici, argumentul matur. Pe de altă parte, există multe neputințe fizice. Acum e clipa în care, pentru mulți tineri, se răzbună scutirile medicale de la orele de sport din școală. Acum le pare rău tuturor. Vor să învețe, asudă de ambiție, dar picioarele sunt pufoase, brațele sunt moi, capacitatea pulmonară e mică, splina doare, respirația e haotică. Pe scurt, îi doare la operație, cum se spune. Ar vrea să pornească la cheie, dar n-au benzină. Iar lipsa tristă de combustibil generează șiruri de „vai, chiar nu mai pot”, „aș vrea să renunț, nu vă supărați”, „vin la anul, promit”, „o să merg la sală și mă pregătesc”, „o să mănânc mai puțin” și, preferata mea, „o să stau pe telefon mai puțin...”

E adultul cu mintea plină și încinsă de gânduri cu privire la slujbă, familie, viață. E aproape imposibil să mai găsești în mintea lui un centimetru de atenție curată, neîntreruptă pentru un sport atât de tehnic cum e schiul. Din nou, monitorul trebuie să aibă toate cuvintele la el. Să știe cum să-l deconecteze pe om și să-l ducă în acea zonă de nostalgie a jocului în aer liber și de bucurie a efortului fizic.

Blocajele sunt seci, tehnice, omul înțelege cauza lipsei de concentrare și a necoordonării fizice, e perfect sincer față de situație, încearcă să o învingă dar, pas cu pas, condiția fizică precară încetinește învățarea. Mai e și acea stânjeneală, ce apare ori de câte ori adultul cade, se strâmbă de spate, strigă de frică etc. Aici, vorbim de reacții precum „lasă-mă o secundă, îmi revin imediat”, „vreau, dar nu pot”, „mai explică-mi o dată, cu alte cuvinte”.

De asemenea, la acest nivel de confruntare adultă e nevoie de tact, răbdare, realism, ironie decentă și autoironie. Nu mai merge cu vorbe dulci de încurajare americănească, pentru că nu mai ai pe cine păcăli. Monitorul trebuie să fie extrem de atent la momentele de reușită ale cursantului, ca să le evidențieze și să le transforme în etape de evoluție. Trebuie protejată cât se poate de mult acea fărâmă de inițiativă a adultului, care l-a determinat să facă schi. Dacă fărâma se pierde, adio schi.

Ca monitor care a avut onoarea să inițieze un cursant în vârstă de 79 de ani, pot afirma, fără rezerve, că schiul se poate la orice vârstă. Ba mai mult, spre uimirea mea, adulții de peste 45 de ani spun „nu” mai rar decât ceilalți. Viața, de regulă, e mai așezată la această vârstă, marile zbateri de afirmare au cam trecut, orgoliul profesional s-a mai potolit și a rămas, în cazul celor care bat palma cu monitorul, o disponibilitate frumoasă pentru relaxare prin schi. Atât. Nu performanță, nu adrenalină. Schi, pur și simplu, „ca să ne simțim bine și să vedem și noi cum e”.

Ei bine, vă spun eu cum e: este exact cum vă doriți. Omul primește ce caută, nu?

Dacă adulții tineri, de până în 35-40 de ani, văd în schi un început iar pretențiile lor sunt înalte pentru că încă au viața în față, adulții de peste 50 de ani sunt mai... liniștiți. Copiii au crescut, casa și mașina sunt bune așa cum sunt. Nu se stresează mai deloc, așa că privesc îngăduitor și fără mari așteptări toată povestea asta. E și motivul pentru care mintea lor se curăță de presiuni personale și primește ca un burete sfaturile monitorului. Singurele lucruri care nu merg perfect sunt oasele, mușchii, articulațiile. Dar, cu puțină muncă, se „ung” și ele, așa că, până la urmă, singurul „nu” despre care am putea vorbi este al monitorului, care cu siguranță îl subestimează pe adultul de 65 de ani...

Concluzie.

Nu e nici un fel de miracol că unii schiază iar alții nu; pur și simplu n-au încercat sau, dacă au încercat, au zis „nu” prea devreme. Ceea ce nu știe nici un începător este că, dincolo de orele chinuitoare de început, cu lacrimi și zeci de nu-uri, se întinde o lume plină de da-uri. Da pentru pentru pârtii mai grele, echipament mai șmecher, stațiuni mai bune. Adică „da” pentru cheltuială serioasă.