Vă sună cunoscut? Mie da, pentru că, deși schiez de când mă știu, în fiecare nou sezon de schi mi-am promis să fiu mai bun și să încerc încă o „chestie” văzută la alții, fie pe pârtie, fie pe net. Și cred că la fel suntem toți. La început ultra-dornici dar stângaci, mimetici dar fără conținut, harnici dar fără să pricepem esența mișcării pe care o copiem, învățăm să schiem din aproape în aproape, bâjbâind printre repere teoretice vagi, culese din zbor de pe tutoriale YouTube. Uneori ne iese, alteori (adică de cele mai multe ori) ba.
Când ne iese, schiem. Când nu, ne dăm. Lipsa unui profesor, adică a unei voci care să aibă răbdare cu noi dacă nicicum nu ne intră în cap și dacă încontinuu cădem pe pârtie, își spune cuvântul în cazul celor care vor să fie mai buni pe pârtie. Pledez, deci, pentru progres alături de monitor. E infinit mai greu să parcurgi de capul tău niște etape de efort inutil, în care îți vei forma reflexe greșite, greu corectabile, decât să aplici niște exerciții simple de definire și înrădăcinare a reflexului, alături de cineva care îți înțelege plusurile și minusurile.
E normal să vrei mai mult. E, însă, anormal să nu poți. Nu există decât extrem de puține cazuri – dintr-alea de magnitudinea excepțiilor cu caracter miraculos, ca-n basme –, în care omul să nu poată învăța sportul de iarnă. Așa că heads up! Aveți două picioare, două mâini, o spinare și un cap care sunt suficiente pentru primii pași în schi. Sau, bineînțeles, pentru o frumoasă evoluție cu fiecare nou sezon. Totul stă în puterea de a înțelege că vreau = pot. Ne-americănește, ne-emfatic, ne-comercial, pur și simplu realist.
Promisiuni mai mari ca începătorii nu face nimeni. Aproape toți își propun (vara) că la iarnă încearcă și ei, declarație pe care o fac cu cel mai inocent zâmbet în colțul gurii, zâmbet simultan cu o scurtă umflare a pieptului. Nu, nu sunt ironic. Apreciez această energie și încerc s-o cultiv cât pot de mult în timpul lecțiilor. Dar, când vine clipa adevărului, a primei provocări în fața pârtiilor care așteaptă, flămânde, noi începători, omul se face mic și fuge. „Nu-i de mine”, „o să-mi rup picioarele”, „nu-s bun la sport, eram genu’ de om cu scutiri” sunt, poate, cele mai rostite vorbe la baza pârtiei. Ca să nu mai vorbim de prejudecata că cei care schiază bine par o comunitate de cristal, cu pereți impenetrabili, care s-a născut cu clăpari în picioare. Fals, trist de fals.
Cel mai sănătos lucru e să evoluezi firesc, neținând cont decât de picioarele tale. Succes, dragi începători, aveți toată pârtia la dispoziție pentru întâlnirea cu clăparii, cu schiurile, cu teleschiul, cu plugul, cu pozițiile rigide în ocolire, cu febra musculară. Cu cel mai sănătos drog: schiul. REZULTATE CONCRETE: depășirea cascadei de frici și prejudecăți din mintea ta, din mintea celorlalți; cunoașterea echipamentului; frânarea, coborârea și ocolirea în plug; ridicarea din căzătură; schimbarea poziției din staționare; urcarea cu teleschiul.
Ești inițiat. Nu mai scuipi în sân chiar la fiecare coborâre și simți că te-ai pus „pe picioare”. Dar e tot mai obositor plugul și îți vine să renunți de la atâta febră musculară. E momentul să pui efortul pe planul doi, iar pe planul întâi, tehnica. Nu e filosofie, trebuie doar o mai bună folosire a picioarelor în coborâre, o mai curajoasă apropiere a schiurilor (până la paralel) și, mai ales, de o înțelegere a felului în care greutatea corpului trebuie dozată pe schiuri.
Vom mai folosi plugul doar pentru încetinire și oprire, pentru că esențial e să înțelegi importanța formei schiului, care oferă ocolire. Adică mult-râvnitul carving, care nu e decât folosirea formei curbate a schiului (denumit carve, adică scobitură) prin dozarea greutății corpului pe canturi. Abia acum poți introduce fără probleme punctarea cu bățul și coborârea fără încetinire pe pantele slab înclinate, albastre bineînțeles. E un ritm de coborâre pentru care cel mai bun sinonim e relaxarea.
REZULTATE CONCRETE: coborârea cu schiurile paralele; ocolirea șerpuită (carving); punctarea cu bățul; păstrarea pieptului spre coborâre și, deci, evitarea ocolirilor prin sucirea iepurească a întregului corp când la stânga, când la dreapta, prin săltare.
Odată ce prinzi carving-ul, chiar dacă nu-ți iese perfect, e destul. Îl vei face perfect, fiindcă e simplu. Totul stă în felul în care corpul tău înțelege forma schiului. Începe, acum, să conteze viteza și, tot mai mult, înclinarea corpului în ocoliri, în funcție de viteză. Vei părăsi cu încredere pârtiile albastre, pentru a le încerca pe cele roșii, pentru că abruptul deja poate fi abordat prin înclinări puternice ale corpului, prin relaxări echilibrate între curbe, prin folosirea fermă a canturilor. În urma ta, în mod normal, indiferent de cât de grea e pârtia, trebuie să rămână două „șine de tren”. Poți, de asemenea, să încerci cristianiile prin derapaj și contraderapaj (utile pe abrupt, pe gheață), stiluri ce devin din ce în ce mai nepopulare datorită exploziei tehnologiei carve. Dar nu-ți rata acest deliciu tehnic: derapajul și balansul, apanaje ale schiului retro, ante-carve, sunt adevărate comori ale schiului alpin și îți pot folosi în powder, pe abrupt, pe pârtie înghețată.
REZULTATE CONCRETE: carving la orice viteză, chiar și fără punctare; cristiania prin derapaj și contraderapaj.
În schi, tot ce nu e bine asimilat pe pârtie verde se răzbună pe albastră. Adică dacă nu poți face un carving curat, corect pe albastră sau pe roșie și, totuși, ai pretenții de pârtie neagră, poți deja să faci semn celor de la Salvamont, înainte de accident. Este imperativ ca, la nivel de coborâre pe orice tip de zăpadă, înclinație sau condiții meteo, să fii conștient de limitele tale. Nu te încrede în echipament și nu te crede în filmulețe pe Vimeo. Nu schia ca să impresionezi, chiar dacă schiezi bine. Important e să te concentrezi 100% pe ceea ce ai de făcut în coborâre, astfel încât satisfacția să fie 100%.
Discuția despre excelență în schi e amplă și nu o putem epuiza aici. A fi expert înseamnă o multitudine de virtuți, toate la superlativ și la acel nivel care-ți îngheață sângele. Înseamnă să te descurci ireproșabil pe linii de ratrack și, totodată, pe gheață, pe dâmburi, să-ți dai drumul printre stânci, să intri în snowpark, să plutești în powder (da, chiar și în pădure, unde riscul coliziunii e uriaș), să refuzi pârtia & stațiunea pentru schiul de tură, să ai plămâni și picioare pentru probe de coborâre, de slalom uriaș și de slalom special. Să ai echipament cu adevărat specific fiecărui tip de zăpadă pe care o abordezi. Rezultate concrete: totul, de la a la z, cu adrenalină și frică la pachet.
Clișeul spune că „iarna bate la uși”. Și eu zic la fel. Îți doresc ca promisiunile de evoluție personală pe care ți le faci în sinea ta să fie direct proporționale cu evoluțiile tale reale, la final de sezon. Să te uiți în urmă, când vine primăvara, și să zici: „hm, chiar m-am dat un pic mai bine”.